Testul lui Adriaan de Groot din 1944 asupra memoriei de șah, în cifre

Patru jucători și câteva secunde

În 1944, Adriaan de Groot i-a arătat lui Max Euwe o poziție de șah și a retras-o după cinci secunde. Poziția provenea dintr-o partidă dintre Rohacek și Rabar, după mutarea a 20-a a albului, și avea pe tablă 22 de piese. Euwe, campion mondial din 1935 până în 1937, a dictat apoi unde se afla fiecare piesă. Le-a nimerit pe toate 22.

De Groot, el însuși maestru, a făcut același test, a adăugat un pion care nu era acolo și a obținut 21 de puncte. A. Fast, campionul orașului Utrecht din 1942, a așezat corect 17 piese, dar a socotit materialul egal, deși nu era, și a obținut 16 puncte. G. P. Hauer, un jucător dintr-o clasă mai slabă, a obținut 9.

Relatările ulterioare diferă în privința timpului de expunere și a procentelor, așa că cifrele de mai jos provin chiar din cartea lui de Groot.

Un maestru care i-a studiat pe maeștri

De Groot a jucat pentru Țările de Jos la Olimpiadele de șah din 1937 și 1939. Între 1938 și 1943 a notat ce spuneau jucătorii în timp ce gândeau cu voce tare, alegând o mutare. Printre subiecții lui s-au numărat marii maeștri Keres, Alehin, Flohr, Fine, Euwe și Tartakower.

După socotelile lui, marii maeștri nu priveau mai departe decât jucătorii de nivel expert și nu examinau mai multe mutări. „Maestrul nu calculează neapărat mai adânc”, a scris el. De Groot bănuia că diferența se vedea în primele secunde de privire asupra tablei și a conceput experimentul din 1944 ca să verifice această idee.

Ce a măsurat experimentul din 1944

Fiecare clasă era reprezentată de un jucător. Euwe i-a reprezentat pe marii maeștri, de Groot pe maeștri, Fast pe experți, iar Hauer pe jucătorii din clasa mai slabă.

Fiecare poziție provenea dintr-o partidă de maeștri și rămânea la vedere de la 2 la 10 secunde, cu o singură expunere de 15 secunde. Cei doi subiecți mai slabi au primit 3-4 secunde la cele mai scurte probe, ca să nu obțină zero puncte. Fiecărui subiect i s-a cerut să-și ia aproximativ o jumătate de minut ca să organizeze ce reținuse. Euwe și de Groot au dictat apoi poziția din memorie, iar Fast și Hauer au refăcut-o pe o tablă.

Punctajul dădea un punct pentru fiecare piesă corectă și scădea puncte pentru piesele adăugate, omise sau mutate. De Groot a eliminat două poziții, prima din serie și una cu o eroare de cronometrare, și a luat în calcul paisprezece, cu un număr de piese între 7 și 26. Din 234 de puncte posibile, cei patru subiecți au obținut următoarele rezultate.

Euwe a obținut 217 puncte, adică 93%, cu cinci poziții perfecte.

De Groot a obținut 217 puncte, adică 93%, cu patru perfecte.

Fast a obținut 158 de puncte, adică 68%, fără nicio poziție perfectă.

Hauer a obținut 119 puncte, adică 51%, fără nicio poziție perfectă.

De Groot a pus apoi deoparte două probe cu expuneri lungi, de 15 și de 7 secunde, și alte două, stricate de o pierdere de concentrare. În cele zece rămase, cu expuneri intenționate de 2, 3 sau 5 secunde, scorurile medii au fost 93,0%, 92,6%, 72,3% și 51,1%.

Ambele tabele îi aparțin, ceea ce explică probabil de ce relatările dau pentru expert fie 68%, fie 72%. Expunerea nu a fost niciodată una fixă de cinci secunde.

Cel mai mult l-a interesat pe de Groot decalajul din mijloc, pe care l-a numit „prăpastia care îl desparte pe maestru de cel care nu e maestru”. Explicația lui era că un maestru nu memorează 22 de piese separate. El percepe un grup mare de piese ca pe o singură unitate, pentru că știe cum ia naștere acel grup și la ce folosește.

Câteva asemenea unități acoperă tabla, iar după relatarea lui de Groot un jucător mai slab are mai puține. Cercetătorii de mai târziu au numit aceste unități chunk-uri.

De la o teză olandeză la tablele aleatorii

De Groot a prezentat lucrarea în 1946, în teza sa de doctorat la Universitatea din Amsterdam, Het denken van den schaker. Ediția engleză, Thought and Choice in Chess, a fost publicată de Mouton la Haga, în 1965.

În 1973, William Chase și Herbert Simon au repetat testul la Carnegie Mellon cu un maestru, un jucător de clasa A și un începător. Ei au fixat expunerea la 5 secunde. Pozițiile lor din jocul de mijloc aveau 24 până la 26 de piese, iar maestrul a reprodus de aproximativ două ori mai multe piese decât jucătorul de clasa A.

Au filmat fiecare reconstituire și au considerat o pauză de peste 2 secunde drept granița dintre două chunk-uri. Primul chunk al maestrului avea în medie 3,8 piese, față de 2,6 la jucătorul de clasa A, iar el a produs 7,7 chunk-uri pe poziție, față de 5,7. Dintre cele 77 de chunk-uri ale lui din paisprezece poziții, 47 conțineau un lanț de pioni, iar Simon și Chase au numărat 10 poziții cu regele rocat.

Contribuția lor a fost un control: aceleași piese așezate pe câmpuri aleatorii. Simon și Chase au raportat că toți jucătorii reproduceau atunci aproximativ trei sau patru piese, mai puține decât reușea începătorul pe pozițiile reale. Ei au notat că W. Lemmens și R. W. Jongman găsiseră același rezultat în laboratorul din Amsterdam și nu l-au publicat niciodată.

Chiar introducerea lui Chase și Simon prezintă rezultatul cu tablele aleatorii ca fiind al lui de Groot, iar multe relatări de mai târziu repetă asta. Cartea lui nu raportează nicio probă cu table aleatorii.

Ce a schimbat cercetarea ulterioară

Manualele au înțeles din acest rezultat că un maestru nu are niciun avantaj pe tablele fără sens. În 1996, Fernand Gobet și Herbert Simon au verificat această interpretare în treisprezece experimente cu expuneri de cel mult 10 secunde. În douăsprezece din cele treisprezece, grupul cel mai puternic a reprodus mai multe piese aleatorii decât cel mai slab. Excepția a fost chiar studiul lui Chase și Simon, în care maestrul a avut cel mai slab rezultat.

Avantajul este mic. Gobet și Simon îl estimează la aproximativ o piesă în plus la fiecare 400 de puncte Elo pe tablele aleatorii, față de aproximativ cinci piese în plus pe pozițiile din partide. Într-o trecere în revistă din 1998, Gobet a dat mediile la 5 secunde: 5,5 piese aleatorii pentru maeștri și 2,6 pentru jucătorii sub clasa B.

Explicația lasă în picioare ideea lui de Groot. Un jucător cu o rezervă foarte mare de tipare găsește uneori unul din întâmplare într-un amestec de piese. Tablele aleatorii îi reduc expertului avantajul, fără să-l elimine. Gobet și Simon au adăugat că eșantioanele mici ascund un efect atât de mic, iar studiul din 1973 avea trei subiecți.

Încearcă testul lui de Groot

Setează Memory Chess pe 22 de piese și 5 secunde. Asta corespunde mărimii poziției Rohacek contra Rabar a lui de Groot și timpului în care Euwe a putut s-o privească. Refă tabla și calculează ce parte din piese ai așezat corect. Aproximativ jumătate este locul unde a ajuns Hauer, aproximativ 70% este locul unde a ajuns Fast, iar 93% este media pe care au obținut-o și Euwe, și de Groot.

Comparația este aproximativă, pentru că de Groot a scăzut puncte și pentru greșeli. Apoi verifică ce piese ai reținut. Probabil că au venit în grupuri, precum un lanț de pioni sau un rege rocat.